Băsescu - Iliescu. Meci nul şi înfrângere acasă

20 mai 1990. Încă douăzeci şi trei de zile până la năvala hoardelor cu lămpaş. Cântecele Pieţei poartă deja în suflet viitoarele vânătăi. De la capătul primului său mandat neconstituţional, preşedintele Ion Iliescu începe să deseneze destinul împleticit al României.

19 mai 2007. Preşedintele Băsescu traversează cu succes un referendum de destituire. Cei şaptesprezece ani necesari pentru a ajunge în acest punct stau sub semnul irosirii. Nici un plan raţional, nici o idee rezonabilă, nici un fior patriotic, nici o tresărire de inteligenţă naţională nu au tulburat mecanismul autosuficienţei, uns şi fiabilizat în cinci rânduri de alegeri. Proiectul politic născut în poala activistului cu trecere la mase şi-a luat în stăpânire limitele. Băsescu şi ceilalţi purtători de iluzie sunt captivi. Luna mai, gazda aniversărilor sumbre, nu are, nici în ediţia 2008, vreo şansă de reabilitare
.

Istoria e o selecţie impulsivă de fapte, o culegere de probleme cu soluţie festivă, o criză milenară de subiectivism patentat, o conversaţie slabă despre ceremonii.

În ultimă instanţă, istoria e o carte de impresii în care, dacă ai curiozitatea să o răsfoieşti la plecare din muzeu, dai doar de nume. Obsesia ei pentru persoane, în detrimentul faptelor, e norocul unor inşi precum Iliescu, Băsescu, şi lista poate continua cu altă ocazie.

Suntem în mai şi e o bună ocazie să observăm că nu doar calendarul îi apropie. Pe Iliescu şi Băsescu îi pune laolaltă greutatea lor aproape simetrică în mentalul românesc. Ce a reţinut cronologia faptelor din fiecare e prea puţin important. Decisiv e cât au reţinut ei din timpul alocat mişcării: care e contribuţia fiecăruia la stagnare, la apatie şi la regres.

Iubiţi egal şi totuşi diferit, de popoare diferite mental şi geografic, Iliescu şi Băsescu par să aibă aceeaşi compoziţie chimică a seducţiei. Identici prin pasiunea şi potenţialul de agresivitate stârnite în mase, ei se deosebesc fundamental prin practica amorului electoral şi prin clientela frecventată. Carisma lui Iliescu e arhetipală, vine de la originile mitului, din epoca şuşotelii în CC, a mersului la teatru, a şuetelor cu intelectualii acceptaţi, a prieteniei cu Gorbaciov, a vizitei în China, a marginalizării aurite de la Timişoara şi Iaşi şi a idilelor de prim secretar. În plină fibrilaţie a muncitorimii leneşe din anii ’90, Iliescu a reuşit să joace icoana marxistă a activistului bun, mântuitorul deviaţionist aşteptat la Europa Liberă şi sosit cu haina purtată tovărăşeşte pe umeri, coborât dintr-un lung şir de prezidii spre un şir de prezidii şi mai lung, din prezidiul-iesle în prezidiul-mausoleu, căci din prezidii s-a născut şi în prezidii o să moară.

Carisma lui Băsescu n-a avut timp de patină. Ea s-a născut în direct, sincronă cu fenomenul, a fost cronica unui pogorâri aşteptate. Antierou prin fizic, maniere şi caracter, supererou prin retorică, vitalitate şi gest, Băsescu a fost omul exploziei şi al saltului, ciobanul elocvent care a violat letargia publică şi a făcut-o apoi să se îndrăgostească de el. A zguduit masele când ţara părea de nezguduit, a aprins entuziasme acolo unde se înstăpânise resemnarea. Totul, nu fără o anume inconştienţă, cu o pripeală mitocănească şi cu un aer fanfaron, dar cumpărându-şi, conştient, o nelinişte permanentă şi instinctiv necesară.
Paşii pe loc sunt echilibraţi în gravitate. Iliescu a bătut partidele istorice la propriu, Băsescu le-a anihilat în timp.

Energia
pusă de Iliescu în fugărirea lui Coposu în ’90 e egală cu lucrul mecanic făcut de Băsescu pentru hărţuirea PNŢ-CD în guvernarea Convenţiei. Sforile trase de Iliescu pentru asfixierea PNL în ‘92 sunt la paritate cu efortul lui Băsescu de a-l distruge în ultimii patru ani. Trecutul îi apropie printr-o anume confidenţialitate biografică, dar crimele petrecute sub mandatul Iliescu îi despart net. După cum îi desparte şi sensul major al fiecărui discurs, discursuri golite însă de efect în mod identic.

Minciuna lui Iliescu atunci când vorbeşte de „campania civilizată din ’90 când discutam calm cu liderii partidelor istorice“ e egalată, în algebra etică, de demagogia lui Băsescu atunci când, după referendum, promite să se vadă cu poporul la fiecare trei luni. Iar eliberarea lui Cozma seamănă destul de neplăcut cu trecerea peremistului Dorel Onaca pe listele PD-L. În sensul ei generic, crima înclină categoric spre Iliescu, omul începuturilor tulburi, dar varietăţi perverse ale ei se întrupează în corupţia iradiată dinspre succesor. Clanurile patronate de Băsescu sunt mai soft, dar rămân clanuri, cu sau fără ştirea completă a preşedintelui. Băsescu e mai actual, mai atent şi, chiar dacă vorbeşte limbi străine incomparabil mai prost decât Iliescu, e net mai european.

Sunt doi oameni legaţi fatidic de luna mai, singurii semnificativi din cartea de impresii a modernizării. Un bătrân activist nevindecabil şi un impetuos lipsit de caracter, ambii fascinând poporul, ambii capabili să fi făcut ceva. Ambii dedicaţi, din păcate, doar lor înşişi. Trecerea de la unul la celălalt seamănă, vă rog să scuzaţi stridenţa, cu ce zicea Cioran despre evrei: „Au dat avantajele efemere ale mântuirii pe neajunsurile durabile ale pierzaniei“. Să ne fie resemnarea uşoară!